Viata ca un roman

       O parafrazez pe mama care imi spune cateodata ca nu stie cum de sunt eu, ca am trait in viata si am trecut prin atatea incat as putea scrie un roman.
      Nici nu pot sa-i spun ca are dreptate si cel mai bun subiect e cel ce vine direct din realitate. Daca am avea curajul sa notam gandurile, cateva franturi din viata de zi cu zi.......i-am da cartii profunzime.
      Nu pot sa-mi fac mea culpa ca nu reusesc sa scriu asa cum as vrea, de multe ori idealizez lucrurile, devin subiectiva tocmai pentru ca sunt om. Si nu pot sa retraiesc uneori ce mi s-a intamplat. Vreau sa descriu si partile mai putin luminoase, dureroase, cu o usoara estompare, e mai bine ca vreau sa las doar partea de lumina, asa cum e si sa pun umbre peste cea dificil de relatat.
       Viata mea cu bune si cu rele, ca la orice om care traieste cu adevarat si care acum ar da orice sa nu mai treaca prin incercari ca acelea prin care a fost pus sa treaca si care se bucura ca nu si-a piedut puterea de a fi un om cu coloana vertebrala, cu suflet si inima.
      Veti spune ca nu intereseaza pe nimeni viata cuiva, mai ales una dificila si va dau dreptate dar fiecare are dreptul de a face asa cum crede.
       De aceea cand va voi povesti de copilul Albastrica voi fi duioasa, de domnisoara Albastrica plina de nostalgie si uneori cand voi merge cu naratiunea in viata de adult si de maturitate veti simti aproape ca mine.
      Viata e ca un roman, tot ce vine din traire se simte si trebuie sa constientizam puterea cuvantului. Omul ca mine simte mult mai profund si isi da seama ca pe undeva ce trebuia sa se intample, nu ca fatalitate ci ca un destin, mai devreme sau mai tarziu se infaptuieste.
      Cel mai dificil mi-a fost sa stau in asteptare si sa nu astern stolurile acestea ce se intorceau la mine, imi dadeau ocol, ma indurerau ca nu le faceam loc in viata mea si nu vroiam sa recunosc ca locul meu si al lor nu e aiurea ci undeva unde eu sa astern pe hartie framantarile mele si a lor e sa stea cat de cat intr-o ordine. Pentru ca au dat prea mult timp ocol, au plecat, au revenit si e normal ca acum sa fie involburate si clocotitoare ca lava.
      De aici de aproape sau de unde sunteti as vrea ca sa simtiti, sa intelegeti ca atunci cand se intampla si esti cazut trebuie sa stai si intai de toate sa gandesti ce resurse mai ai. Orice cadere este o lectie de viata, un semn ca locul nostru nu era acolo si trebuie sa ne refacem fortele si sa incercam sa trecem peste toate.
     Daca usile ni s-au inchis, pe undeva o fereastra ramane deschisa si daca credem si ne intelegem rostul, ne revenim. Dumnezeu ne va fi alaturi cand ne vom simti singuri si daca suntem buni si cu cu constiinta curata o sa vedeti ca se intampla.
     Vom descoperi ca avem resurse si mai greu, mai usor viata isi reia cursul firesc si lucrurile reintra pe fagasul normal. Curaj !
                                               Cu drag