Distanta in timp si in spatiu si mai ales sentimentul ca nu are cum sa se intample asa ceva si totusi..........parca totul va este familiar si nu e nevoie sa va arate cineva cum sa mergeti intr-un anume loc, ma rog, cam pe acolo, intelegeti ce se spune fara a fi invatat limba respectiva sau multe lucruri inexplicable si care totusi la un moment dat .......
Vedeti ca folosesc cam multe pauze pentru ca mi-e dificil ca sa spun si sa descriu exact. Mai bine trec direct la descrierea unei asemenea senzatii de deja vu.
La varsta de cinci ani, nu intelegi prea bine multe lucruri, as fi invatat eu din familie limba rusa, ca o auzeam la ai mei bunici si uneori la tata dar nu mi se parea atragatoare, eu avand un glascior ca de clopotel si numai sunetele alea nu as fi vrut sa le pronunt. Pareau deranjante si daca nu erau melodioase nu ma tenta deloc sa fiu atenta si sa ascult, sa intreb sau sa invat.
Mai precis de cate ori ii auzeam incepand o discutie in limba aceea, eu imediat plecam si nu era chip sa ma aduca in acea camera pana nu promiteau ca vorbesc sa inteleg si eu. Aproape ca imi era rusine, totusi fiind la varsta aceea tot incapatanata si cu ale mele eram si nu vroiam sa invat.
Chiar daca aveau bunicii carti cu desene nemaipomenite si care aveau povesti minunate de pe Samur, nu si nu, ca daca acum as fi sa gasesc o explicatie nu as putea in afara de aceea ca nu venise timpul. Vorba aceea inteleapta, toate la timpul lor.
Incepusem scoala si limba engleza ca studiu, pe bunici ii vizitam mai rar si cred ca nu prea mai aveau ei chef sa vorbeasca limba pe care eu nu o agream, nu stiu ce se intampla, poate ca acum as fi fost mai atenta, nu am stat mult sa ma gandesc la asta.
Era in luna septembrie si familia venea intotdeauna de ziua bunicului, mai ales eu eram nelipsita.
Imi amintesc cu exactitate ca bunicul vroia sa aduca si sa taie un pepene urias, cum numai el stia sa aleaga si sa cumpere. De atunci nu am mancat asemenea bunatate sau asa ti se par atunci cand esti copil.
Tata a vrut sa-l opreasca, zicandu-i sa nu ne dea, ca sa nu intelegem, a spus in limba rusa ( Мой отец не давали арбузы-Moy otets ne davali arbuzy ) iar eu foarte revoltata am raspuns imediat :
-Дедушка, почему бы не давать ?
Stiusem cuvintele si mai apoi bunicul mi-a spus ca e corect ce am spus.
Poate ca atunci nu am stat sa-mi explic si sa ma gandesc prea mult, i-am lasat pe ai mei sa creada ca eu ii mai ascultam cateodata si isteata cum eram, retinusem.
Mult timp mi-am scos lucrul asta din cap si nu era prea important ca mie mi se parea firesc ca stiu, totusi mi s-a mai intamplat dupa aceea sa stiu cate ceva si sa mi se para ca am mai fost pe undeva sau ca stiam ce urmeaza intr-o carte fara sa o fi citit......
Cu limba rusa m-am gandit ca e normal, doar am in sange ceva de la unii dintre stramosii mei, cu intuitia putin iesita din comun la fel si m-am gandit ca fiind femeie e un simt ceva mai dezvoltat si totusi nu m-am ferit intotdeauna de rau, desi aveam presentimente si aproape simteam ca trebuie sa fug cat mai departe de unii oameni, sa nu ii am in preajma.
Acum cand am luat-o de la capat si incerc sa ma apuc din nou de scris dupa 30 de ani de tacere, ma vad ca atunci cand nu eram multumita de ceea ce puneam pe hartie si nu mai lasam nimic.
Ma lupt cu senzatia aceea de a nu ma critica singura atat de sever si am gasit si leacul la aceasta pornire. Stiu ca nu e tocmai indicat sa scriu eu asa, vrute si nevrute, gandurile mele, direct aici dar de frica ca le asteapta aceeasi soarta am ales sa risc.
Asta am fost atunci, un ucenic al slovelor, o fata ca orice alta cu oarece talent, cu simtire si traire a ceea ce citeam si ca si atunci mereu in cautarea unui anume ceva care nu are nume si pe care inca nu l-am descoperit. Dar o prietena mi-a sugerat ca se distinge stilul "Albastrica " in ceea ce scriu si mi-a facut cel mai frumos compliment.
Poate asta cautam, ceva sa ma defineasca, poate de asta vad franturi din prima parte a vietii mele si am fost si voi fi plina de neastampar atunci cand scriu, involburand si negasind tocmai ordinea buna a stolului agitat de ganduri.
Si mi s-a parut ca nu e bine si trebuie sa sterg si bine ca s-a inventat calculatorul si eu scriu aici ca altfel....
Ma gandesc ca aceasta cautare si nemultumire si tot ce va scriu, gandurile mele, nu ar trebui sa apara aici, poate ca ar fi fost mai potrivite unui jurnal personal.
Senzatia de deja vu e prea puternica si ei bine, am scris inca o data fraza cu jurnalul ca nu mai conteaza ca eu cred ca am scris-o si e bine ca nu ma gandesc prea mult, cand oare am scris-o?....
Altfel nu ar mai exista literatura si am fi mai pustiiti ca niciodata.
Cu drag !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu