Trenul nu mai opreste in aceasta gara

            Stau pe bancuta amintirilor mele si tot nu reusesc sa deslusesc de ce sunt numai eu si nimeni altcineva. Aici era foarte multa lume cand eram copil. Era zgomot, agitatie si nu puteai sa stai o clipa fara sa fi intrebat ceva.

      Acum nu vad pe nimeni. Toti sunt plecati, ocupati sau indiferenti. Numai eu stau fara sa fac nimic si ma gandesc. Poate nu sunt bune nici gandurile astea, la mine vin stoluri calatoare, puzderie si nu ma lasa in pace pana nu-si gasesc locul acolo pe o pagina si un rand macar sa aiba fiecare, nu conteaza ordinea, importanta, ele vin, ma sacaie si nu-mi dau pace.

       Sa va duceti pe pustie, as vrea sa le spun dar imi sunt dragi toate si nu ma indur sa le alung.

       Stau pe banca asta si astept trenul care vine. Nu conteaza ca mi s-a spus ca nu va mai opri in aceasta gara. De ce, m-am intrebat eu, sa nu mai opreasca tocmai acum cand eu sunt pe peron, pe banca unde stateam mereu si il astept.

        Gara e la fel, asa cum o stiu de mica, pana si marul paduret de langa gara e tot la locul lui. El cu fructele lui care strepezeau dintii pana la lacrimi si pe care le mancam cateodata cu lacrimi in coltul ochilor.

       Cine a hotarat si de ce ca trenul sa treaca pe langa mine ? Poate ca va trece, mecanicul va da semnalul ca stie ca e gara.

       Poate ca acum ca sunt aici, pe bancuta mea, va opri cateva secunde ca stie pe tata, poate ca si pe mine. Nu putea sa uite atat de repede. Ii faceam cu mana de fiecare data, nu numai eu, fratii mei.

     Era gara in care eram ca si acasa si ne jucam pe peronul ei, stiam programul trenurilor si pe mecanicii de locomotiva.

     Acum sa treaca asa pe langa mine, fara un suierat, fara semnalul care ma infiora si care ma facea atenta, sa nu ma prinda curentul de la tren asa cum zicea tata.

     Stau pe bancuta mea, locul meu obisnuit si nu vad nimic, tren sau oameni. E pustiu si liniste.

      Nu mai opreste trenul in aceasta gara imi spun inca o data in minte, de parca nu as vedea pustiul si distrugerea de langa mine. Nu le vad, amintirile invie si redau viata locului pustiu si nu mai vad ca sunt singura.

      Doamne ce minune e si cu imaginatia asta, vad totul si acum nu mai stau singura langa casa de bilete a sufletului inchisa, aud si simt cum ma percep ceilalti, le simt privirea chiar si daca trece prin mine.

      Nu mai exista afisul cu ‘ inchis ‘ si nu mai inteleg nimic. Acum eram singura si pe urma totul devine un vacarm ?

       Of ! Sigur ca am uitat de stolul de pasari calatoare si care acum s-au asezat, au nevoie de ragaz si odihna si ele ca le poarta uneori vanturi rele si neguri, dar si raze jucause le insotesc cateodata in zbor. Asa ca le-am spus ’odihniti-va si voi, gata cu zbuciumul, aveti drum lung si greu de facut ’.

        De obicei nu asculta, de mine cu atat mai putin, de aceea ma mir ca s-au ostoit cat de cat si ma lasa in pace sa vad cu ochii mintii, imaginea clara. Nu le multumesc si nu le zic nimic ca stiu ca sunt imprevizibile si se vor juca cu mine, imi vor pustii gara si pe mine, vor insera-o dintr-o data si nu vreau sa o vad trista.

       Mi-era atat de draga incat uitam de trecerea timpului si noroc ca stiau ai mei unde sunt ca astfel as fi fost si eu ratacitoare si amagitore ca stolul meu de pasari.

       M-as fi urcat in primul tren care ar fi oprit in gara, nu ar fi contat destinatia si timpul ca doar atunci cand esti copil ai timp.

      Acum regret ca nu am facut-o si am pierdut nu unul, ci mai multe trenuri ale vietii ca se intampla, ori ca vrem ori ca nu vrem si nu ne putem impotrivi.

     Stiu ca pentru mine se face o exceptie, va mai opri in gara mea mica si frumoasa un tren, special, asa cum erau cele de sarbatori, pe distante lungi, sa ajungi la mare fara sa schimbi trenul, sa nu cobori cu frica ca trebuie sa ai legatura la alta gara si sa-l pierzi.

     Pentru mine, trenul a mai oprit in gara  Am auzit suieratul prelung in semn de salut, pe nenea impegatul de miscare in uniforma facand semnul si pe mecanicul de locomotuiva.

     Totul era perfect, nimic nu lipsea. Tata era la locul lui cu semnalul pornit tren facut, daduse drumul trenului, pleca din gara. Tata atat de frumos in uniforma de ceferist, fluierase si facuse semnul.

     Tocmai el sa-mi lase trenul sa plece ?! Il auzisem ca prin vis cand spunea, trenul meu si numai al meu va veni, stie el cand si nu-l voi pierde.

     Te-ai inselat tata ! strig in sinea mea, am pierdut multe trenuri si de asta m-am intors aici in aceasta gara. Tocmai acum cand e inchisa. Si trenul m-a lasat aici, mecanicul nu mi-a mai facut cu mana pentru ca e altul care nu ma mai cunoaste.

      Nici pe tine nu mai te vad, ca si tu esti in alta parte, nu mai gasesc nici uniforma care iti venea atat de bine. Am fotografia cu tine in uniforma CFR si daca esti si acum asa tanar si frumos, stiu ca degeaba inchid ei gara, anuleaza trenuri.

     Gara si bancuta amintirilor mele sunt la locul lor, pe casa sufletului meu nu va pune nimeni anunt cu inchis si totul va fi in ordine. Va pastrez unde va e locul si nu e un afis cu ‘Trenul nu mai opreste in aceasta gara !’.