Cartea fara nume

          Daca m-as apuca serios de scris, cel mai greu ar fi sa aleg titlul cartii. Mi s-ar parea ca actiunea, naratiunea, ma indreptatesc sa cuget mult si sa caut pe cel mai bun. Asa ca as scrie la nesfarsit o lista cu titluri.

       Mai bine as scrie la nesfarsit la cartea mea, ca parca e undeva in memoria mea si se zbate sa iasa la lumina. Si am tinut-o prea mult undeva ca intr-un beci si cand am scos-o la lumina e saraca mucegaita si uzata fara a fi citita.

     Si mi-ar fi jena de cartea mea nescrisa, cu ganduri frumoase, mai putin frumoase, furtunoase si cum s-or vrea, dar nescrise. Am lasat acolo ca intr-un  sertar pe care nu l-am deschis demult, asa ca acum nu pot avea pretentii ca ea sa fie atat de buna sau lecturabila cu inima la gura.

         Ma gandeam cum citeam eu cand eram patimita de ast iures de cunoastere si cum scriam ca o moara stricata, involburand randurile, iuresindu-le, facandu-le uneori fara logica. Si veneau torente si ma gandeam ca asta va fi titlul « torente ». Dar l-am pus la loc pentru ca era aparut si era al unei carti valoroase.

   Asa mi se parea ca vin avalanse de idei si nu am timp sa prind esenta si scriam ca un naprasnic iures si iar ma gandeam la titlu. De parca terminasem de scris si asta ar fi fost ultimul lucru ce era de facut. Sa-i pun titlu. Ma opinteam in aceasta incurcatura, ma opream din naratiune exact cand era mai important.

   Si venea linistea aceea de dupa furtuna interioara si ma domolea si ma certam ca mi-am oprit singura stolul gandurilor undeva unde nu au ce le trebuie. Poate au nevoie de un conducator si ma mustram cu gandul sa pun titlul ala odata ca sa-mi fie mai usor si sa nu mai ma opresc.

  Dar nu o puteam face, aveam prea multe titluri si prea putin scris. Asa ca de o brosura care se citeste usor pentru a sti ceva util. Oare cartea mea cu multe titluri va fi citita vreodata si ma va intelege cineva ?

   Uneori nici eu nu ma inteleg. Am ajuns sa pierd din timp cu titlul cartii nescrise. Ca asa mi s-a intiparit in minte ca au facut un anume scriitor valoros sau nu mai imi aduc aminte exact cine. Poate nu mai stiu, nu are importanta, uite ca m-am apucat sa ma justific cu titlul cartii nescrise.

   Ce bine ar fi daca ar exista posibilitatea ca toate gandurile pe care vrem sa le asternem pe hartie sa se puna singure, cuminti, ordonate pe o coala.

   Zambesc pentru ca la mine numai ordonate si cuminti nu sunt. Sunt stoluri gurese si neordonate care nu se hotarasc sa stea sau sa plece. Dau ocol cam mult si ma mistuiesc cu suflari de dor si neimplinire.

   De ce sa le las acolo pe hartie ? Imi vine in minte ca urma de gand …uite de aia ca asa vrem. Parca m-ar asculta pe mine !  Sunt navalnice ca mine si ard si ele de patima scrisului si cititului, dar nu le-am lasat decat uneori sa isi faca treaba.

   Pauza vine ca urmare a unei strangeri de inima. Iuresul oboseste si ma mistuie. Si ma intreb inca o data daca nu sunt flacari si nu suflare de vant. Ca ard si se simte.