Din Romania cu dragoste - 2

       Viata a fost pentru Maria exact ca o calatorie. Cateodata avea parte de lucruri minunate, de fericire si alteori devenea abrupta ca povarnisul muntelui pe care multi incearca sa-l urce si doar putini reusesc.
     Ea si-a pierdut pe rand dorinta de a scrie, pentru ca slova ei nu avea voie sa zboare, totul era liniste, nu puteai spune cu voce tare ce gandeai cu adevarat, apoi s-a resemnat ca nu va simti niciodata ce inseamna sa fi iubit. Avea doar minunile de copii alaturi si viata pe care o mai avea de trait si-o dedicase lor.
      Ca o pasare ranita astepta sa se vindece si sa-si poata inalta zborul, nu putea face nimic in imprejurarile neprielnice firii ei.
     Timpul parca incremenise in asteptarea aceasta inlantuita si cand totul se schimba ca orice pe lumea asta, Maria se regasi undeva in fata unor foi albe de hartie, apoi in fata unui computer pe care il folosea, stolul neostoit de atata asteptare isi lua zborul. Maria scria din nou, un fel de patima o insotea, o bucura enorm ca poate reveni la dragostea ei dintai, scrisul.
      Lasa slova sa se astearna, involburata ca talazurile, lina ca unda lacului, descrise furtuna si visarea, dorul si mistuirea. Isi regasise aripile !
      Pentru eroul nostru Alex a fost mult mai usor, in alt capat de lume. Il voi lasa in pace si pentru ca viata lui a fost diferita si pentru ca prin firea lor barbatii trec mai usor peste multe lucruri.
      Numai ca puntea tesuta atunci de privirile lor exista undeva inca si poate ca intr-o oranduiala scrisa undeva, destinul vroia sa-si implineasca menirea.
    Maria incepuse prin scrisul ei sa trimita mesaje ca acelea care raman undeva in eter mult timp dupa un esec, urmase zborul si desi nu avea timp, ce scria ea incepuse sa fie citit.
    Nu as sti sa va explic ce mecanism a facut ca tocmai un coleg de-a lui Alex sa-i citeasca blogul in care se scuza timid ca o fetita speciala e mai importanta pentru ea decat orice pe lumea asta.
    Omul intelese ca mesajele plecate spre lume sunt de la fata aceea care vorbise in fata lor despre munca ei, o recunoscu pentru ca nu mai vazuse la nimeni privirea aceea si isi aminti de vizita facuta demult in tara aceea unde oamenii aveau bariere neintelese de ei. Cel mai rau ii paruse ca oamenii nu erau veseli, nu vorbeau cu ei, straini veniti in vizita aceea de lucru.
   Intelesese durerea si neputinta care ii apasa dar nu putea face nimic si pleca fara a se mai gandi la ce este acolo. In lumea lui era visul pe care si-l putea implini usor.
    Povesti si lui Alex despre descoperirea lui, ii arata poza Mariei care era diferita, ochii ii ramasera aceasi.
   Timpul o facuse sa-si plateasca tributul. Numai ca ea fiind o luptatoare stia ca nu o sa se lase niciodata infranta.
     Alex ii scrise si puntea aceea care rezistase peste timp se restabili firesc. Maria citea emotionata mesajul " Maria acum poti sa vii cu mine ?"
 Lacrimile nu mai fura stavilte de asta data, nu putea sa scrie nici raspunsul din cauza emotiilor. Prin fata ii trecu deodata imaginea cu ei doi cand in acea multime de oameni care uitau mirati la ea ca indraznise sa-l priveasca pe Alex.
    Uitase si ce indurase explicand celor care o urmareau tot timpul de ce facuse asta. Asa cum era firesc astfel de lucruri erau normale peste tot, in tara ei nu, atunci gandurile si libertatea le erau ingradite, Alex era din alta lume.
     Ea le spusese atunci in gluma ca nu a facut nimic rau, doar a privit un om.
     Acum acel om ii scria relund de unde ceva nedrept oprise o frumoasa poveste de dragoste.
     Maria spuse o rugaciune si scrise " Da ! " fara sa se mai teama ca era urmarita.

Din Romania cu dragoste

       Timpul, spatiul si diferenta de culoare si rasa nu mai sunt piedici acum in calea unor oameni care se iubesc.Am sa va spun ceva ce s-a intamplat intr-o tara, intr-o perioada in care oamenii isi puneau stavila sentimentelor, isi ingradeau gandurile si nu spuneau sincer ce aveau de spus.
      Tanara cu codite era emotionata si nu stia cum sa-si abata gandul de la asta, se temea ca nu va fi la inaltime, ca se va fastaci cum i se mai intampla uneori. Stia ca timiditatea o stapanea si nu va reusi sa vorbeasca clar, pentru ea era un fel de examen.
    Era obisnuita cu examenele, cu tensiunea aceea care te tintuieste locului, care te paralizeaza si nu poti sa vorbesti desi sti tot. Domnii profesori reusisera sa o inteleaga, ii luau din mana foile scrise si se uitau peste ele. O puneau sa puna totul pe tabla, in momentul cand scria subiectele de examen pe tabla toata tensiunea se ducea de parca nu a existat si ea incepea sa spuna ce scrie, sa explice si sa dovedeasca ca invatase temeinic.
    Acum nimeni nu stia cum sa-i stavileasca potopul acela de sentimente, i se parea ca nu stie nimic, alunga gandul, totul ii venea bine, hainele aratau ce corp frumos are.
     Maria avea emotii de parca era in fata a ceva nemaintalnit. Vizita acelor oameni o emotiona, ii rasunau in urechi cuvintele sefului ei si nu putea sa le alunge. De parca nu stia ce avea de facut. Era o tanara cu chip de copil, inalta, frumoasa, cu ochi care tintuiau locului pe oricine.
     Toti spuneau ca era desteapta dar ea nu credea asta. Avea pasiunea cuvintelor, a cartilor, studia filozofia fara nici o indrumare, vroia sa afle, sa cunoasca. Ar fi vrut sa cunoasca toata lumea, stia ca asta nu va fi posibil.
     Incepuse serviciul si asteptarea o chinuia mai mult decat nesiguranta. Cate treceau prin capsorul ei, asa ca se gandi la bunicul ei pe care il iubise din tot sufletul si care ii fusese singurul prieten adevarat.
     Nu o sa te fac de ras ! gandi domnisoara noastra si chipul i se lumina de un zambet.
     Acum stia ca nu va mai avea emotii.
     Isi aranja din nou tinuta, coditele si porni sa verifice instalatiile. Totul era in regula, in tura ei totul mergea bine.
    Stia ca nu are voie sa greseasca, era un loc de munca important si nu putea dezamagi. Aici nu se fac greseli, nu poti sovai sau sa nu sti. Nu ai ce cauta in acel loc daca nu cunosti, nu poti sa faci fata.
     Vizita incepu firesc, vazu acei oameni care se uitau mirati la ea.
     Stia ea ca toti o cred o fetita. Seful intui mirarea lor si le spuse ca aparentele insala. Ea era in acel loc pentru ca dovedise ca stie si poate lucra acolo.
    Din grupul vizitatorilor Maria se uita la un tanar. Alex scria pe ecusonul lui. Privirile lor se intalnira.
    Seful o atentiona sa vorbeasca vizitatorilor despre munca ei.
    Ea tremura acum din cauza emotiilor dar glasul ei rasuna clar. Stia ca nu trebuie sa sovaiasca sau sa fie neclara in explicatii.
    Totusi privirea lui Alex o tintuia locului si ea se opri stanjenita. Seful ei o ajuta reluand el de unde Maria se oprise.
    Peste acei oameni ei doi teseau o punte de comunicare fara sa-si vorbeasca. Stia ca nu trebuiau sa spuna nimic, se stabilise o comunicare mai presus de orice.Asta se poate intampla doar odata in viata sau niciodata.
     Stiau ca nu se vor atinge niciodata, ca nu-si vor impartasi nimic si vor colinda prin lume doar gandurile, amintirea si trairea irepetabila a acelui fior.
     Alex stia protocolul si nu putea sa-i faca rau. Ramase in urma si ii sopti " vino cu mine Maria !". Poate vorbise mai mult pentru el pentru ca nu veni nici un raspuns din partea ei. Vazu doar ochii ei neobisnuiti si lacrima din coltul unuia.
      va urma...................          
     
   

Lumea e o scena

    Uneori e dificil sa incepi sa scrii, dar eu sunt foarte norocoasa la capitolul subiecte.
     Nu trebuie sa caut prea mult, sa inventez, sa ma pun in locul personajelor mele ca sa vad cum ar gandi si eu autorul sa-mi joc rolul alaturi de ele pe o scena imaginara.
    Mie imi apar subiecte si personaje pe neasteptate, nu am timpul material sa le pun intr-o poveste, povestire, nu pot sa le fac sa capete acea tusa cu care mereu atenuez partea rea, cu care imblanzesc si atenuez partea intunecata. Partea pe care as exclude-o cu bucurie daca s-ar putea, lasand totul ca intr-o feerie de basm.
   Viata trebuie descrisa uneori cu duritate, cu nervii intinsi la maxim, cu durerea aceea ce nu o poti alunga.
Pentru ca o mai mare scena ca lumea in care traim nu exista.
   Un lucru nu am putut sa descriu, in nici un fel, moartea copiilor nevinovati.
   Omenirea poarta poveri de acest fel.
   Nu am reusit sa trec de barierele astea, m-a durut enorm sa descriu violenta, comportamentul imoral, rautatea de orice fel.
   Uneori am oprit cu brutalitate iuresul gandurilor, am alungat stolul calator de cuvinte din minte, durandu-ma sufletul ca nu puteam sa atenuez si sa redau cu blandete ceva care fusese dur si nemeritat. Am zis ca realismul in acest caz ar dauna, am oprit numai pentru mine durerea.
   E loc pentru toti, nu inteleg distrugerea si razboiul, nu le-am inteles niciodata. Cand omul se vrea rational de ce se comporta mai rau ca animalele ?
   Cand viata apare din iubire de ce o opresc brusc cu atata ura si inversunare ?
   Cum v-am spus subiectele curg cu ape involburate. Eu le pun zagaz de frica, de durere si cu neputinta.
   Poate ca nu sunt talentata, poate ca nu muncesc destul ? Nu-mi voi raspunde la acest gen de intrebari.
   Pur si simplu nu pot descrie partea aceasta a vietii.
   Eu sunt Albastrica si povestesc copiilor cu drag, scriu poezie pentru suflet si alerg prin lumi magice si visez.