Uneori trecutul poate deveni periculos

    Uneori trecutul poate deveni mai periculos, ca orice, mai periculos ca prezentul, ca viitorul sau ca amandoua la un loc. Exact ca un animal de prada devoreaza orice sansa de normalitate si omul ancorat in trecut traieste hranindu-se cu himere care nu se materializeaza.
   De ce spun toate astea? Pentru ca omul ce se gandeste mult la ce a facut si face un remember si acolo ramane, nu poate depasi o infantilitate de neiertat.
   V-o spun in acest mod :
  A fost, a tecut, a lasat amintiri, frumoase, placute dar a trecut. Ca sa stai sa distrugi un prezent interesant sau un viitor plin de sperante numai pentru a mai trai ce stiu eu ce senzatii sau foste amagiri....Of Doamne !
  Daca cadeti in asemenea capcana, vedeti cum distrugeti normalitatea unei vieti cu bune, cu rele, ca la oricine.
   Niciodata nu e bine sa stati prea mult sa va ganditi ce a fost, daca nici macar nu indreptati greselile si nu constientizati ca atunci tot ce a fost s-a intamplat asa si datorita unei varste care colaborata cu lipsa de experienta au dus la trairi, minunate e drept dar nu din cele mai realizabile si durabile pe termen lung.
   Distrugand prezentul, ancorati in trecut se ajunge la un viitor fara perspective.
   Uite eu spun o vorba simpla din popor "ciorba reincalzita nu mai are acelasi gust".
   Vazand eu ca multi oameni povestesc excesiv de mult ce au facut si au dres, de fapt nu prea aveau ce sa faca cunoscut si altora, am ales sa vorbesc mai putin despre mine si sa caut sa povestesc, ma rog sa fie ceva ca un mesaj care sa se faca inteles despre viata in general.
    Am pierdut timp si am stat sa ma gandesc mai apoi de ce tocmai ce trebuia lasat acolo in trecut si aproape ingropat, se istorisea cu mare convingere. Eu am esuat de multe ori din cauza mea si a altora dar tot mai mult vreau sa las totul acolo, undeva in trecut, acolo le e locul, in schimb fara a uita, incerc sa fac altfel si sa schimb ce nu a mers.
   Ca sa persist in greseala e ca si cand as vrea sa-mi distrug si sansa unui viitor mai bun.
   A trecut, s-a dus si nu o sa se mai intoarca !
    Nimeni din cei ce mi-au facut rau sau au vrut ca eu sa fiu undeva jos, fara sanse, nu au absolut nici un loc in viata mea. Sa nu te uiti inapoi e o mare tarie de caracter. Puterea de a o lua de la capat, opintisurile si cel mai greu e sa lupti cu tine insati, cu firea si obisnuinta, asta vreau sa intelegeti.
     Daca ai zis fie si numai o data, merge si asa, e gata, poti spune ca singur ai ales sa persisti in aceasta stare deloc la locul ei.
      Curajul, hotararea si vorba spusa din tot sufletul as vrea sa o aud la fiecare si sa spuna, cu hotarare "asa nu se mai poate !". Ca tot acolo va ajunge si uneori va fi prea tarziu.
    A sta langa cineva care traieste in trecut, care se hraneste cu ceea ce isi aminteste, uneori cu nerusinare in fata familiei sale, uitand ca raneste sentimente si iroseste clipa in care poate oferi un zambet copilului sau, acela se pierde si isi pierde si pe ai sai.
   Nimeni nu merita sa asculte pe nerusinat si sa stie ce a facut el si cat de grozav era, ca acum tocmai asta nu dovedeste. Nu face nimic, pai vezi bine ca el a fost si  muta muntii, dar acum nu arata si nu poate.
    Dimpotriva cand vezi ca un om dovedeste prin fapte cine este si a fost in viata lui pana sa-l cunosti, sti in mod sigur ca isi va construi si un viitor bun. Ca speram intotdeauna si nadajduim ca se indreapta lucrurile e bine, dar nu ne putem amagi la nesfarsit ca unul care sta si povesteste tot timpul, am fost, am facut, va intelege ca nu e corect fata de ai lui si nici de el sa nu traiasca in prezent si sa nu-si faureasca un viitor.
   Viata e frumoasa si asa cum spun eu, cu bune cu rele, cu sperante, cu visare, cu idealuri si tot ce tine de traire. In viata iubim, murim cate putin, ca ne mor asteptarile, ne irosim uneori fara voia noastra dar daca ne dam seama unde gresim si ne reinventam, constientizam cate resurse avem si ce energie izvoraste chiar din noi, ce sa mai zic, cuvantul Traim va spune totul.
     Eu va doresc din tot sufletul sa va aduceti aminte de trecut, dar sa traiti in prezent si sa sperati ca a doua zi va fi frumoasa si va aduce o noua provocare.
                                    Cu drag  
         
      

Jocul

        Uneori in viata treci prin ceea ce te face sa te intrebi cum sa ii raspunzi omului care creaza asemenea stare de fapt, cum sa-l faci sa inteleaga ca daca asta cauta, asta va primi.
     Fiind pusa eu intr-o conjunctura ciudata si nestiind cum sa procedez, la inceput am vrut sa spun cateva vorbe taioase personajului nostru, pe parcurs am vazut ca nu e tocmai indicat si daca cauta ceva, va primi cu toate ca nu ma amuza deloc jocul acesta si nu era ceva sa fie demn de mentionat.
    Lumea asta virtuala, pe care credem ca avem dreptul sa o folosim cum vrem, de fapt poate sa ne faca sa cadem in propia capcana. Ma refer la cei ce aici si fara a constientiza ca isi fac rau tot lor, se ascund in spatele altor nume si poate, poate.
     Ei bine, nimic nu e mai periculos, mai ales ca mi-am dat seama destul de usor ca vrea sa fabrice dovezi ca eu am facut si am dres, ma rog, desi nu ma caracterizeaza astfel de lucruri, mi-am zis ca ceea ce cauta va gasi.
      Ceea ce va povestesc eu e urmarea unui ajutor pe care i l-am dat eu unui om aflat intr-o situatie cand nu multa lume s-ar fi incumetat sa-l ajute, ca nu prea avea cum si mai mult, cred ca personajul nostru isi cam merita pedeapsa ca nu era la prima abatere de acest fel.
     Acum s-a gandit ca in loc de multumesc, pentru ca nici atunci nu am primit asa ceva, sa provoace un fel de joc, doar, doar o sa spun eu ceva care sa ma compromita iremediabil.
      Pentru fapta grava si facuta de inconstientul nostru exista pedepse pe masura, totusi m-a amuzat atat ca nu va pati nimic. Pentru ca m-a inveselit desi am pierdut timp pretios, nu am sa intreprind nimic desi mi s-a sugerat si sunt indreptatita sa-i aplic o corectie.
   Sa va spun ca atunci cand esti pus in asemenea situatie, la inceput te blochezi si crezi ca daca aici se ajunge......Eu si cei pe care i-am rugat sa ajute pe omul nostru ne cunosteam si in afara de prietenie nu exista altceva.
   Personajul nostru care acum datorita bunatatii si ajutorului nostru scapase de napasta, a crezut nimerit sa se dea drept unul din cei care rugati de mine au ajutat ca acum sa fie liber, ca pasarea cerului. Asta doar o scoate la iveala cine stie ce relatie, cine stie ce ascunzisuri.
   La mintea lui, ca m-am rugat sa-i dea Dumnezeu macar acum o umbra de mustrare si de cuget, la adapostul acesta ca nu vezi cu cine ai de-a face, si-a luat rolul in serios.
   Nu numai ca mi-am dat seama, dar va spun sincer nu am stiut ce sa mai cred, un bine facut cand aproape nu se mai putea face nimic, sa fie rasplatit in asa masura......omul nu mai e in toate mintile si o spun pentru ca am vazut si alte asemanatoare.
   Nu numai ca nu a zis un simplu multumesc dar a urat pe cel care a fost bun si milostiv.
   V-am relatat toate astea si as fi spus totul dar nu sunt singura implicata si cred ca desi fapta s-a prescris, nu mai sti acum ce sa crezi despre personajul nostru, pedeapsa nu vine numai de acolo ci si de la Dumnezeu si de asta trebuie sa tinem cont cel mai mult.
   Orice ar fi, eu nu am sa vreau sa fiu alta persoana aici pe net, profitand ca nu ma vede cineva.
   Ei bine ! Sunt o femeie trecuta prin multe, pentru ca asa am fost educata, sa ajut si sa fiu milostiva. Cum am fost rasplatita ? Nu e problema mea !
   Ca am invatat din greseli, cu siguranta ....totusi stiu si pastrez in suflet vorba noastra inteleapta "Bine faci, bine gasesti ! "
     Va doresc din tot sufletul sa nu intalniti oameni care sa rasplateasca binele cu rau !
                                           Cu drag

Deja vu

          Distanta in timp si in spatiu si mai ales sentimentul ca nu are cum sa se intample asa ceva si totusi..........parca totul va este familiar si nu e nevoie sa va arate cineva cum sa mergeti intr-un anume loc, ma rog, cam pe acolo, intelegeti ce se spune fara a fi invatat limba respectiva sau multe lucruri inexplicable si care totusi la un moment dat .......
     Vedeti ca folosesc cam multe pauze pentru ca mi-e dificil ca sa spun si sa descriu exact. Mai bine trec direct la descrierea unei asemenea senzatii de deja vu.
    La varsta de cinci ani, nu intelegi prea bine multe lucruri, as fi invatat eu din familie limba rusa, ca o auzeam la ai mei bunici si uneori la tata dar nu mi se parea atragatoare, eu avand un glascior ca de clopotel si numai sunetele alea nu as fi vrut sa le pronunt. Pareau deranjante si daca nu erau melodioase nu ma tenta deloc sa fiu atenta si sa ascult, sa intreb sau sa invat.
    Mai precis de cate ori ii auzeam incepand o discutie in limba aceea, eu imediat plecam si nu era chip sa ma aduca in acea camera pana nu promiteau ca vorbesc sa inteleg si eu. Aproape ca imi era rusine, totusi fiind la varsta aceea tot incapatanata si cu ale mele eram si nu vroiam sa invat.
    Chiar daca aveau bunicii carti cu desene nemaipomenite si care aveau povesti minunate de pe Samur, nu si nu, ca daca acum as fi sa gasesc o explicatie nu as putea in afara de aceea ca nu venise timpul. Vorba aceea inteleapta, toate la timpul lor.
     Incepusem scoala si limba engleza ca studiu, pe bunici ii vizitam mai rar si cred ca nu prea mai aveau ei chef sa vorbeasca limba pe care eu nu o agream, nu stiu ce se intampla, poate ca acum as fi fost mai atenta, nu am stat mult sa ma gandesc la asta.
    Era in luna septembrie si familia venea intotdeauna de ziua bunicului, mai ales eu eram nelipsita.
     Imi amintesc cu exactitate ca bunicul vroia sa aduca si sa taie un pepene urias, cum numai el stia sa aleaga si sa cumpere. De atunci nu am mancat asemenea bunatate sau asa ti se par atunci cand esti copil.
    Tata a vrut sa-l opreasca, zicandu-i sa nu ne dea, ca sa nu intelegem, a spus in limba rusa (  Мой отец не давали арбузы-Moy otets ne davali arbuzy ) iar eu foarte revoltata am raspuns imediat :
       -Дедушка, почему бы не давать ? 
    Stiusem cuvintele si mai apoi bunicul mi-a spus ca e corect ce am spus.
   Poate ca atunci nu am stat sa-mi explic si sa ma gandesc prea mult, i-am lasat pe ai mei sa creada ca eu ii mai ascultam cateodata si isteata cum eram, retinusem.
  Mult timp mi-am scos lucrul asta din cap si nu era prea important ca mie mi se parea firesc ca stiu, totusi mi s-a mai intamplat dupa aceea sa stiu cate ceva si sa mi se para ca am mai fost pe undeva sau ca stiam ce urmeaza intr-o carte fara sa o fi citit......
  Cu limba rusa m-am gandit ca e normal, doar am in sange ceva de la unii dintre stramosii mei, cu intuitia putin iesita din comun la fel si m-am gandit ca fiind femeie e un simt ceva mai dezvoltat si totusi nu m-am ferit intotdeauna de rau, desi aveam presentimente  si aproape simteam ca trebuie sa fug cat mai departe de unii oameni, sa nu ii am in preajma.
   Acum cand am luat-o de la capat si incerc sa ma apuc din nou de scris dupa 30 de ani de tacere, ma vad ca atunci cand nu eram multumita de ceea ce puneam pe hartie si nu mai lasam nimic.
   Ma lupt cu senzatia aceea de a nu ma critica singura atat de sever si am gasit si leacul la aceasta pornire. Stiu ca nu e tocmai indicat sa scriu eu asa, vrute si nevrute, gandurile mele, direct aici dar de frica ca le asteapta aceeasi soarta am ales sa risc.
     Asta am fost atunci, un ucenic al slovelor, o fata ca orice alta cu oarece talent, cu simtire si traire a ceea ce citeam si ca si atunci mereu in cautarea unui anume ceva care nu are nume si pe care inca nu l-am descoperit. Dar o prietena mi-a sugerat ca se distinge stilul "Albastrica " in ceea ce scriu si mi-a facut cel mai frumos compliment.
    Poate asta cautam, ceva sa ma defineasca, poate de asta vad franturi din prima parte a vietii mele si am fost si voi fi plina de neastampar atunci cand scriu, involburand si negasind tocmai ordinea buna a stolului agitat de ganduri. 
    Si mi s-a parut ca nu e bine si trebuie sa sterg si bine ca s-a inventat calculatorul si eu scriu aici ca altfel....
    Ma gandesc ca aceasta cautare si nemultumire si tot ce va scriu, gandurile mele, nu ar trebui sa apara aici, poate ca ar fi fost mai potrivite unui jurnal personal.
     Senzatia de deja vu e prea puternica si ei bine, am scris inca o data fraza cu jurnalul ca nu mai conteaza ca eu cred ca am scris-o si e bine ca nu ma gandesc prea mult, cand oare am scris-o?....
                  Altfel nu ar mai exista literatura si am fi mai pustiiti ca niciodata.
                                                            Cu drag !   
     
      

Viata ca un roman

       O parafrazez pe mama care imi spune cateodata ca nu stie cum de sunt eu, ca am trait in viata si am trecut prin atatea incat as putea scrie un roman.
      Nici nu pot sa-i spun ca are dreptate si cel mai bun subiect e cel ce vine direct din realitate. Daca am avea curajul sa notam gandurile, cateva franturi din viata de zi cu zi.......i-am da cartii profunzime.
      Nu pot sa-mi fac mea culpa ca nu reusesc sa scriu asa cum as vrea, de multe ori idealizez lucrurile, devin subiectiva tocmai pentru ca sunt om. Si nu pot sa retraiesc uneori ce mi s-a intamplat. Vreau sa descriu si partile mai putin luminoase, dureroase, cu o usoara estompare, e mai bine ca vreau sa las doar partea de lumina, asa cum e si sa pun umbre peste cea dificil de relatat.
       Viata mea cu bune si cu rele, ca la orice om care traieste cu adevarat si care acum ar da orice sa nu mai treaca prin incercari ca acelea prin care a fost pus sa treaca si care se bucura ca nu si-a piedut puterea de a fi un om cu coloana vertebrala, cu suflet si inima.
      Veti spune ca nu intereseaza pe nimeni viata cuiva, mai ales una dificila si va dau dreptate dar fiecare are dreptul de a face asa cum crede.
       De aceea cand va voi povesti de copilul Albastrica voi fi duioasa, de domnisoara Albastrica plina de nostalgie si uneori cand voi merge cu naratiunea in viata de adult si de maturitate veti simti aproape ca mine.
      Viata e ca un roman, tot ce vine din traire se simte si trebuie sa constientizam puterea cuvantului. Omul ca mine simte mult mai profund si isi da seama ca pe undeva ce trebuia sa se intample, nu ca fatalitate ci ca un destin, mai devreme sau mai tarziu se infaptuieste.
      Cel mai dificil mi-a fost sa stau in asteptare si sa nu astern stolurile acestea ce se intorceau la mine, imi dadeau ocol, ma indurerau ca nu le faceam loc in viata mea si nu vroiam sa recunosc ca locul meu si al lor nu e aiurea ci undeva unde eu sa astern pe hartie framantarile mele si a lor e sa stea cat de cat intr-o ordine. Pentru ca au dat prea mult timp ocol, au plecat, au revenit si e normal ca acum sa fie involburate si clocotitoare ca lava.
      De aici de aproape sau de unde sunteti as vrea ca sa simtiti, sa intelegeti ca atunci cand se intampla si esti cazut trebuie sa stai si intai de toate sa gandesti ce resurse mai ai. Orice cadere este o lectie de viata, un semn ca locul nostru nu era acolo si trebuie sa ne refacem fortele si sa incercam sa trecem peste toate.
     Daca usile ni s-au inchis, pe undeva o fereastra ramane deschisa si daca credem si ne intelegem rostul, ne revenim. Dumnezeu ne va fi alaturi cand ne vom simti singuri si daca suntem buni si cu cu constiinta curata o sa vedeti ca se intampla.
     Vom descoperi ca avem resurse si mai greu, mai usor viata isi reia cursul firesc si lucrurile reintra pe fagasul normal. Curaj !
                                               Cu drag
                                                              

Trenul nu mai opreste in aceasta gara

            Stau pe bancuta amintirilor mele si tot nu reusesc sa deslusesc de ce sunt numai eu si nimeni altcineva. Aici era foarte multa lume cand eram copil. Era zgomot, agitatie si nu puteai sa stai o clipa fara sa fi intrebat ceva.

      Acum nu vad pe nimeni. Toti sunt plecati, ocupati sau indiferenti. Numai eu stau fara sa fac nimic si ma gandesc. Poate nu sunt bune nici gandurile astea, la mine vin stoluri calatoare, puzderie si nu ma lasa in pace pana nu-si gasesc locul acolo pe o pagina si un rand macar sa aiba fiecare, nu conteaza ordinea, importanta, ele vin, ma sacaie si nu-mi dau pace.

       Sa va duceti pe pustie, as vrea sa le spun dar imi sunt dragi toate si nu ma indur sa le alung.

       Stau pe banca asta si astept trenul care vine. Nu conteaza ca mi s-a spus ca nu va mai opri in aceasta gara. De ce, m-am intrebat eu, sa nu mai opreasca tocmai acum cand eu sunt pe peron, pe banca unde stateam mereu si il astept.

        Gara e la fel, asa cum o stiu de mica, pana si marul paduret de langa gara e tot la locul lui. El cu fructele lui care strepezeau dintii pana la lacrimi si pe care le mancam cateodata cu lacrimi in coltul ochilor.

       Cine a hotarat si de ce ca trenul sa treaca pe langa mine ? Poate ca va trece, mecanicul va da semnalul ca stie ca e gara.

       Poate ca acum ca sunt aici, pe bancuta mea, va opri cateva secunde ca stie pe tata, poate ca si pe mine. Nu putea sa uite atat de repede. Ii faceam cu mana de fiecare data, nu numai eu, fratii mei.

     Era gara in care eram ca si acasa si ne jucam pe peronul ei, stiam programul trenurilor si pe mecanicii de locomotiva.

     Acum sa treaca asa pe langa mine, fara un suierat, fara semnalul care ma infiora si care ma facea atenta, sa nu ma prinda curentul de la tren asa cum zicea tata.

     Stau pe bancuta mea, locul meu obisnuit si nu vad nimic, tren sau oameni. E pustiu si liniste.

      Nu mai opreste trenul in aceasta gara imi spun inca o data in minte, de parca nu as vedea pustiul si distrugerea de langa mine. Nu le vad, amintirile invie si redau viata locului pustiu si nu mai vad ca sunt singura.

      Doamne ce minune e si cu imaginatia asta, vad totul si acum nu mai stau singura langa casa de bilete a sufletului inchisa, aud si simt cum ma percep ceilalti, le simt privirea chiar si daca trece prin mine.

      Nu mai exista afisul cu ‘ inchis ‘ si nu mai inteleg nimic. Acum eram singura si pe urma totul devine un vacarm ?

       Of ! Sigur ca am uitat de stolul de pasari calatoare si care acum s-au asezat, au nevoie de ragaz si odihna si ele ca le poarta uneori vanturi rele si neguri, dar si raze jucause le insotesc cateodata in zbor. Asa ca le-am spus ’odihniti-va si voi, gata cu zbuciumul, aveti drum lung si greu de facut ’.

        De obicei nu asculta, de mine cu atat mai putin, de aceea ma mir ca s-au ostoit cat de cat si ma lasa in pace sa vad cu ochii mintii, imaginea clara. Nu le multumesc si nu le zic nimic ca stiu ca sunt imprevizibile si se vor juca cu mine, imi vor pustii gara si pe mine, vor insera-o dintr-o data si nu vreau sa o vad trista.

       Mi-era atat de draga incat uitam de trecerea timpului si noroc ca stiau ai mei unde sunt ca astfel as fi fost si eu ratacitoare si amagitore ca stolul meu de pasari.

       M-as fi urcat in primul tren care ar fi oprit in gara, nu ar fi contat destinatia si timpul ca doar atunci cand esti copil ai timp.

      Acum regret ca nu am facut-o si am pierdut nu unul, ci mai multe trenuri ale vietii ca se intampla, ori ca vrem ori ca nu vrem si nu ne putem impotrivi.

     Stiu ca pentru mine se face o exceptie, va mai opri in gara mea mica si frumoasa un tren, special, asa cum erau cele de sarbatori, pe distante lungi, sa ajungi la mare fara sa schimbi trenul, sa nu cobori cu frica ca trebuie sa ai legatura la alta gara si sa-l pierzi.

     Pentru mine, trenul a mai oprit in gara  Am auzit suieratul prelung in semn de salut, pe nenea impegatul de miscare in uniforma facand semnul si pe mecanicul de locomotuiva.

     Totul era perfect, nimic nu lipsea. Tata era la locul lui cu semnalul pornit tren facut, daduse drumul trenului, pleca din gara. Tata atat de frumos in uniforma de ceferist, fluierase si facuse semnul.

     Tocmai el sa-mi lase trenul sa plece ?! Il auzisem ca prin vis cand spunea, trenul meu si numai al meu va veni, stie el cand si nu-l voi pierde.

     Te-ai inselat tata ! strig in sinea mea, am pierdut multe trenuri si de asta m-am intors aici in aceasta gara. Tocmai acum cand e inchisa. Si trenul m-a lasat aici, mecanicul nu mi-a mai facut cu mana pentru ca e altul care nu ma mai cunoaste.

      Nici pe tine nu mai te vad, ca si tu esti in alta parte, nu mai gasesc nici uniforma care iti venea atat de bine. Am fotografia cu tine in uniforma CFR si daca esti si acum asa tanar si frumos, stiu ca degeaba inchid ei gara, anuleaza trenuri.

     Gara si bancuta amintirilor mele sunt la locul lor, pe casa sufletului meu nu va pune nimeni anunt cu inchis si totul va fi in ordine. Va pastrez unde va e locul si nu e un afis cu ‘Trenul nu mai opreste in aceasta gara !’.               

Cartea fara nume

          Daca m-as apuca serios de scris, cel mai greu ar fi sa aleg titlul cartii. Mi s-ar parea ca actiunea, naratiunea, ma indreptatesc sa cuget mult si sa caut pe cel mai bun. Asa ca as scrie la nesfarsit o lista cu titluri.

       Mai bine as scrie la nesfarsit la cartea mea, ca parca e undeva in memoria mea si se zbate sa iasa la lumina. Si am tinut-o prea mult undeva ca intr-un beci si cand am scos-o la lumina e saraca mucegaita si uzata fara a fi citita.

     Si mi-ar fi jena de cartea mea nescrisa, cu ganduri frumoase, mai putin frumoase, furtunoase si cum s-or vrea, dar nescrise. Am lasat acolo ca intr-un  sertar pe care nu l-am deschis demult, asa ca acum nu pot avea pretentii ca ea sa fie atat de buna sau lecturabila cu inima la gura.

         Ma gandeam cum citeam eu cand eram patimita de ast iures de cunoastere si cum scriam ca o moara stricata, involburand randurile, iuresindu-le, facandu-le uneori fara logica. Si veneau torente si ma gandeam ca asta va fi titlul « torente ». Dar l-am pus la loc pentru ca era aparut si era al unei carti valoroase.

   Asa mi se parea ca vin avalanse de idei si nu am timp sa prind esenta si scriam ca un naprasnic iures si iar ma gandeam la titlu. De parca terminasem de scris si asta ar fi fost ultimul lucru ce era de facut. Sa-i pun titlu. Ma opinteam in aceasta incurcatura, ma opream din naratiune exact cand era mai important.

   Si venea linistea aceea de dupa furtuna interioara si ma domolea si ma certam ca mi-am oprit singura stolul gandurilor undeva unde nu au ce le trebuie. Poate au nevoie de un conducator si ma mustram cu gandul sa pun titlul ala odata ca sa-mi fie mai usor si sa nu mai ma opresc.

  Dar nu o puteam face, aveam prea multe titluri si prea putin scris. Asa ca de o brosura care se citeste usor pentru a sti ceva util. Oare cartea mea cu multe titluri va fi citita vreodata si ma va intelege cineva ?

   Uneori nici eu nu ma inteleg. Am ajuns sa pierd din timp cu titlul cartii nescrise. Ca asa mi s-a intiparit in minte ca au facut un anume scriitor valoros sau nu mai imi aduc aminte exact cine. Poate nu mai stiu, nu are importanta, uite ca m-am apucat sa ma justific cu titlul cartii nescrise.

   Ce bine ar fi daca ar exista posibilitatea ca toate gandurile pe care vrem sa le asternem pe hartie sa se puna singure, cuminti, ordonate pe o coala.

   Zambesc pentru ca la mine numai ordonate si cuminti nu sunt. Sunt stoluri gurese si neordonate care nu se hotarasc sa stea sau sa plece. Dau ocol cam mult si ma mistuiesc cu suflari de dor si neimplinire.

   De ce sa le las acolo pe hartie ? Imi vine in minte ca urma de gand …uite de aia ca asa vrem. Parca m-ar asculta pe mine !  Sunt navalnice ca mine si ard si ele de patima scrisului si cititului, dar nu le-am lasat decat uneori sa isi faca treaba.

   Pauza vine ca urmare a unei strangeri de inima. Iuresul oboseste si ma mistuie. Si ma intreb inca o data daca nu sunt flacari si nu suflare de vant. Ca ard si se simte.