Povestiri cu final fericit

      De mult timp scriu la cartea mea cu povestiri despre oameni care aflati in situatii limita, aproape fara sanse le-au depasit, si-au reevaluat fortele si totul s-a terminat cu bine.
   Am pus in ea si putin din viata mea. Pentru ca eram si sunt o luptatoare.
   Pe urma am realizat ca nu  voi mai scrie despre mine, voi incerca sa traiesc viata asa cum imi este data si voi spera ca voi trai fericita.
   Se intampla sa ai presentimente sau sa iti doresti din tot sufletul, mai bine spus Dumnezeu iti asculta rugaciunile si viata reintra in normal, e pe un curs ascendent, se termina cu suferinta, cu durerea apasatoare care te mistuie.
    Faptele bune pe care le faci, felul in care traiesti si e suficient imi spuneam eu si credeam ca sunt binecuvantata. Copiii mei imi faceau zilele pline incat nu ma intrebam deloc ce imi mai trebuie.
     Pe undeva exista un gol dar nu aveam timp de astfel de ganduri.
     Scriam si de multe ori refaceam, cartea capata pe undeva contur cu o particica din viata mea. Si am inteles ca trebuie sa nu mai scriu atat. Durea ! Era partea rupta din sufletul meu care ma judeca, partea care era severa si critica si imi spunea ca facusem greseli prea mari.
   Cum sa dai tu bani fara a te asigura cu acte ca ti se vor inapoia ?
   Cum sa crezi oamenii fara a te indoi de ce spun ?
    Nu ai simtit ca trebuia sa aperi ce era al tau ?
    De ce ai iertat prea mult ? Intotdeauna m-am intrebat de cate ori poti sa ierti pe cineva, limita aceea peste care nu se poate trece, bariera bunului simt fusese depasita.
    De ce nu te razbuni ? Partea cu razbunarea nu poate fi pusa in discutie, este usor pentru mine pentru ca sunt foarte inventiva dar pun bariera in calea acestui gand pentru ca intotdeauna stiu ca omul care mie mi-a facut rau e sortit unui esec care nu-l poate evita. Pentru ca niciodata unui bine facut nu-i poti raspunde cu tot raul din lume. Am vazut de multe ori si m-am convins ca sunt binecuvantata.
    Am exclus din cartea mea, partea cu povestirea despre mine. Si-mi zic mereu ca tot raul e spre bine, privesc cu speranta la ziua de maine. Ma uit la copiii mei frumosi si deosebiti, ma gandesc ca misiunea de a fi mama unei fetite speciale cum e Kiki e o menire sfanta.
    Imi zic inca o data ca am invatat din viata mai mult ca din cartile mele dragi desi stiu ca nu voi renunta niciodata la ele.
          Cu prietenie va doresc numai bine, sanatate.