Mai departe de aparente

          Pe strada mergem tot mai grabiti, indiferenti la ce se intampla in jurul nostru. Mai ales intr-o zi geroasa de februarie cand gerul musca inca si zapada era stapana, oamenii se zoreau sa ajunga pe la casele lor, infrigurati si numai cu gandul la caldura si ceaiul cald care ii va incalzi.
         In acea zi pe strada trecea intr-o imbracaminte care nu-l facea cu nimic iesit din comun, un om ingandurat si care facea nota discordanta pentru ca nu se grabea. Avea privirea in pamant dar cine ar fi stat sa vada ce il framanta.
       In alergarea zilnica, in rutina aceasta de zi cu zi nu-si face nimeni loc sa mai priveasca si ce se intampla cu un semen, nu mai poti rezolva de multe ori problemele familiei tale dar pe ale unui strain. Asa ca savantul nostru, omul care cucerea si deschidea porti spre cunoastere, care uimea cu strafulgerarea de geniu a mintii sale trecea nebagat in seama, singur el si gindurile sale.
      In aceeasi zi, aproape in acelasi timp si va spun ca locatia nu conteaza, trecea anonim alt om, imbatranit de ani si desi ar fi trebuit ca jumatate din locuitorii acelui oras sa-l salute macar, rar i se zicea buna ziua.
     Acest om invatase o multime de copii sa scrie, sa desluseasca taina matematicii si sa puna temelia studiului si cunoasterii. Dar cine sa piarda cateva clipe sa dea binete unui om asa marunt si care nu iesea cu nimic in evidenta.
    O mama ducea in brate o scumpa povara, pe fetita ei bolnava pentru ca aceasta nu mergea si fiind frig nu vrusese sa o puna in caruciorul cu rotile. Era cumplit de frig si fetita care nu putea merge putea ingheta. Mama o incalzea cu trupul sau. Pana nu demult aveau o casa care nu era nici asta prea buna dar pe timp de iarna .....se zice ca nici cainele nu-l dai afara.
   Dar cum nu intereseaza pe nimeni asta, mama si fata ei mergeau cu greu, de parca toata povara lumii asteia trebuia sa o duca biata femeie.
   Numai baietelul frumos, cu privirea de copil destept care le insotea isi intreba mereu maicuta daca mai poate. Da putea, era mama, trebuia sa poata. Dumnezeu ii daduse atata cat poate sa duca, fata ei speciala devenise tot mai grea dar ea putea.
  Oamenii isi faceau cruce cand o vedeau cum o duce pe fetita, se gandeau ca ar trebui sa ia un taxi, alte mijloace de transport sau sa o duca cineva cu masina.
  Dar nimanui nu-i pasa ca nu se putea asta cu cati bani avea femeia si cu care trebuia sa se descurce si sa le asigure copiilor cele necesare.
   O femeie necajita a fi spus ei si atat. Si nu e  problema lor.
    Timpul e cel mai bun doctor se zice si uneori tind sa zic si eu la fel.
    Savantul nostru care aici nu avea sanse sa se afirme e undeva departe, unde cu adevarat i se apreciaza munca. Acolo a reusit in scurt timp sa demonstreze ce poate si e un om care deschide si trece bariere nebanuite in cercetare. Are un colectiv cu care a facut deja descoperiri uluitoare. Pacat ca aici nimeni nu a vrut sa il inteleaga si sa-i dea sansa sa arate ce poate.
  Domnul invatator e la fel si in curand se va pensiona. S-a resemnat si a inteles ca daca el si-a facut datoria si se vede ca multi dintre elevii lui sunt acum oameni mari a gresit pe undeva ca nu le-a explicat ca urcandu-se pe o scara imaginara se poate cadea si viata asta face mai devreme sau mai tarziu, pune pe fiecare la locul sau. Acum cu ultima serie de elevi incearca sa ii invete si valorile pe care le ai toata viata din familie si de la scoala. Dar in primul rand vin din adancul fiintei tale.
   Femeia noastra greu incercata de soarta e si acum cu puii ei minunati si ii este greu dar e fericita. Baiatul ii urmeaza, e inteligent si va ajunge om. Fetita minunata e un miracol si zambeste oamenilor. Ea a pus mereu punti intre lumile acestea delimitate artificial.
    Zambeste si oamenilor necunoscuti si intinde manutele spre ei, dovedeste ca dizabilitatea nu este o opreliste si desi nu vorbeste stie sa se faca inteleasa.
  Mama ei a inceput din nou sa scrie dupa 30 de ani de tacere, a inceput sa spere ca viata ei va fi mai buna si acum va avea liniste. Nu conteaza ca nu au casa lor si stau cu chirie, se au unii pe altii.
   Nu mai conteaza ca nimeni nu s-a oprit sa vada ce greu le este sau ce mama dedicata trup si suflet copiilor ei este femeia din povestirea mea. Dumnezeu i-a pus mamei greu incercate aripi maiestre si i-a redat linistea.
   Uneori va scrie cu timiditate, alteori cu inflacarare despre Albastrica cea mica, despre ea cand era mica, va spune o poveste si va invita cu drag sa-i cititi poeziile.
   Asta a facut maicuta cea curajoasa, a deschis o fereastra spre lume si a vrut sa arate si incurajeze toate mamele, sa se vada asa cum sunt, curajoase, capabile si sa o ia de la capat daca trebuie.
    Undeva, candva daca intalniti pe Albastrica cea mica, pe fratele si pe mama ei o sa intelegeti ca trebuie sa priviti mai departe de aparente si sa cautati undeva in adancul sufletului sentimente demult uitate.